De la Ierusalimul secolului al XI-lea
la pluralitatea tradițiilor ioanite contemporane
Istoria Cavalerilor de Malta se întinde pe aproape un mileniu și nu poate fi redusă la evoluția unei singure instituții contemporane. Ea începe în Ierusalimul și Țara Sfântă a secolului al XI-lea, continuă în Cipru, Rodos și Malta, traversează Reforma, războaiele napoleoniene și episodul fundamental al Rusiei imperiale, pentru ca, în secolele al XIX-lea și al XX-lea, să dea naștere mai multor continuități confesionale, dinastice și instituționale.
Această istorie este alcătuită din documente pontificale, acte suverane, statute, tratate, arhive diplomatice, hotărâri judecătorești, tradiții dinastice și mărturii păstrate în spațiul catolic, ortodox și protestant. Nicio instituție contemporană nu poate fi considerată singurul judecător al întregii moșteniri ioanite.
Pentru a înțelege prezentul trebuie să privim această istorie în complexitatea ei, distingând între rădăcina comună, ramurile istorice, recunoașterile juridice și sistemele moderne de recunoaștere reciprocă.
Ierusalim — începuturile tradiției hospitaliere
Originile comunității (H)ospitalierilor Sfântului Ioan se află în Ierusalimul celei de-a doua jumătăți a secolului al XI-lea.
În jurul anului 1048, potrivit tradiției istorice, negustori proveniți din Republica Maritimă Amalfi (Ducatus Amalphiae/Ducatus Amalphitanus) au obținut permisiunea califului Egiptului de a construi, în apropierea Bisericii Sfântului Mormânt, o biserică, o mănăstire și un așezământ destinat găzduirii și îngrijirii pelerinilor veniți la Locurile Sfinte.
Așezământul s-a dezvoltat sub influența spirituală a călugărilor benedictini și a devenit un spital în care erau îngrijiți pelerini, săraci și bolnavi. Activitatea sa era legată de Biserica Sfântului Ioan Botezătorul, de unde avea să provină numele viitoarei comunități ioanite.
Această origine este esențială pentru înțelegerea tradiției: (H)ospitalierii nu au apărut mai întâi ca o forță militară, ci ca o comunitate a credinței, carității și slujirii aproapelui. În centrul misiunii lor se afla omul vulnerabil. Bolnavul și săracul nu erau considerați simple persoane asistate, ci reprezentau cei cărora frații dedicați îngrijirii din spital le datorau grijă, respect și slujire.
Fericitul Gerard și organizarea comunității
După cucerirea Ierusalimului de către participanții la Prima Cruciadă, în anul 1099, așezământul a intrat într-o nouă etapă. Conducătorul său era Gerard, cunoscut ulterior drept Fericitul Gerard, considerat fondatorul și primul Maestru al comunității Hospitalierilor Sfântului Ioan din Ierusalim. Sub conducerea sa, spitalul s-a desprins treptat de structura benedictină inițială și a devenit centrul unei comunități religioase distincte.
Gerard a organizat îngrijirea pelerinilor, a bolnavilor și a săracilor, și a atras în jurul său oameni dispuși să-și consacre viața credinței și slujirii celor nevoiași. Așezăminte dependente de spitalul din Ierusalim au apărut și în Europa, ceea ce dovedește că, încă din primele decenii ale existenței sale, comunitatea dobândise o dimensiune internațională.
Bula din 1113 și recunoașterea Ordinului
La 15 februarie 1113, Papa Pascal al II-lea a emis bula Pie postulatio voluntatis, document fundamental pentru organizarea juridică a Hospitalierilor. Prin această bulă, comunitatea condusă de Gerard era recunoscută și așezată sub protecția Sfântului Scaun. Documentul confirma bunurile și așezămintele administrate de comunitate și îi acorda dreptul de a-și alege conducătorul fără intervenția autorităților laice sau a altor autorități ecleziastice locale.
Bula papală nu a creat din nimic comunitatea Hospitalierilor, care exista deja, ci i-a recunoscut existența și autonomia. Această distincție este importantă: Ordinul s-a născut dintr-o realitate anterioară și a primit ulterior consacrare juridică pontificală.
După moartea Fericitului Gerard, în anul 1120, conducerea a fost preluată de Raymond du Puy, care a redactat prima Regulă a comunității. Frații își asumau voturile monastice de sărăcie, castitate și ascultare și se dedicau îngrijirii săracilor și bolnavilor.
În contextul nesiguranței din Țara Sfântă, comunitatea a dobândit treptat și o funcție militară. Apărarea spitalelor, a pelerinilor și a drumurilor a devenit inseparabilă de misiunea hospitalieră. Așa s-a format dubla identitate a Cavalerilor Sfântului Ioan: oameni ai credinței și slujirii, dar și apărători înarmați ai celor vulnerabili.
Crucea cu opt colțuri
Crucea albă cu opt colțuri a devenit simbolul distinctiv al Hospitalierilor, denumiți și Ioaniți după patronul spiritual al Ordinului, Sfântul Ioan Botezătorul.
Cele opt colțuri au fost asociate cu cele opt Fericiri evanghelice și, în interpretările cavalerești ulterioare, cu virtuțile celui chemat să slujească: credința, onoarea, dreptatea, curajul, integritatea, loialitatea, compasiunea și respectul.
Crucea nu reprezenta numai apartenența la o structură militară. Ea exprima un legământ moral: puterea trebuia subordonată credinței, iar rangul trebuia justificat prin slujire.
De la Ierusalim la Acra și Cipru
În anul 1187, Ierusalimul a fost cucerit de sultanul Saladin. Cavalerii Ioaniți și-au continuat activitatea în alte cetăți ale Țării Sfinte, stabilindu-și principalul centru la Acra.
În anul 1291, căderea cetății Acra a pus capăt prezenței politice majore a ordinelor cruciate în Țara Sfântă. Hospitalierii s-au retras în Cipru, unde au stabilit un sediu și un spital la Limassol.
Poziția strategică a Ciprului a determinat Ordinul să-și dezvolte o flotă capabilă să apere pelerinii și rutele maritime din estul Mediteranei. Această transformare navală a pregătit stabilirea ulterioară în Rodos.
Rodos — 1310–1522
Sub conducerea Marelui Maestru Foulques de Villaret, cavalerii au început ocuparea insulei Rodos în anul 1307. Procesul a fost încheiat în 1310, când sediul central al Ordinului a fost transferat pe insulă.
La Rodos, Ordinul a devenit o putere teritorială și maritimă. Marele Maestru conducea împreună cu un Consiliu, Ordinul întreținea relații diplomatice, dispunea de forțe armate și navale și emitea monedă.
Cavalerii proveniți din diferite regiuni ale Europei erau organizați în structuri numite „Limbi” (Langues). Inițial au existat șapte: Provence, Auvergne, Franța, Italia, Aragon, Anglia și Germania. În anul 1462 li s-a adăugat Limba Castiliei și Portugaliei.
Fiecare Limbă deținea o clădire proprie (auberge) unde cavalerii locuiau, luau masa împreună și desfășurau activități administrative sau sociale, majoritatea acestor hanuri aflându-se pe Strada Cavalerilor (Odos Ippoton), fiecare Limbă dispunând de propriile priorate, comanderii și responsabilități în apărarea și administrarea Ordinului. Centrul de comandă, fortăreața principală și reședința Marelui Maestru purta numele de Palatul Marelui Maestru sau Kastello. Această organizare arăta caracterul său european, multinațional și aristocratic.
În anul 1522, Rodosul a fost atacat de armata sultanului Suleiman Magnificul. După aproape șase luni de rezistență, cavalerii au fost obligați să capituleze. Curajul lor a fost însă recunoscut de adversar, fiindu-le permis să părăsească insula cu onoruri militare la începutul anului 1523.
Malta — 1530–1798
După părăsirea Rodosului, la începutul anului 1523, Ordinul Sfântului Ioan a rămas fără un teritoriu propriu. Marele Maestru Philippe de Villiers de L’Isle-Adam și cavalerii săi au căutat timp de aproape opt ani un nou sediu din care să-și poată continua misiunea hospitalieră, militară și diplomatică.
Ordinul nu era o simplă comunitate religioasă care avea nevoie de adăpost. El trebuia să găsească un teritoriu cu porturi, fortificații și suficientă autonomie pentru a-și păstra forma de guvernare, flota, instituțiile, arhivele și caracterul internațional.
În această perioadă, cavalerii s-au stabilit temporar în mai multe locuri din Europa. Papa Clement al VII-lea le-a oferit găzduire la Viterbo, unde Ordinul a organizat un palat magistral, o biserică conventuală, un spital și reședințe pentru diferitele sale Limbi. Epidemia de ciumă din anul 1527 i-a obligat însă să părăsească orașul și să se deplaseze către Corneto, iar apoi către Nisa.
Au fost analizate mai multe posibile teritorii, între care insula Cerigo din Moreea, Elba, portul Suda din Creta, Minorca, Ischia și Ponza. Niciuna dintre aceste variante nu oferea însă, în același timp, siguranță militară, porturi potrivite, autonomie politică și o poziție strategică suficient de importantă.
Soluția a venit, în cele din urmă, din partea unuia dintre cei mai puternici suverani ai epocii: Carol Quintul de Habsburg.
Carol Quintul și imperiul său
Carol Quintul, cunoscut în Spania sub numele de Carol I, s-a născut în anul 1500, la Gent, în Flandra. Prin descendența sa, reunea moștenirile dinastiilor de Habsburg, Burgundia, Castilia și Aragon. A fost rege al Spaniei, al Neapolelui și al Siciliei, suveran al Țărilor de Jos, arhiduce al Austriei și împărat romano-german, conducător al Sfântului Imperiu Roman. În istoriografie, această structură politică este denumită și Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, formulă care indică ponderea teritoriilor și principatelor germane din componența sa, nu etnia personală a împăratului. Carol Quintul nu poate fi descris simplu drept un suveran de etnie germană. Născut și crescut în mediul burgund și olandez, el a moștenit și a condus un ansamblu de regate și teritorii locuite de popoare diferite. Întinderea posesiunilor sale europene și extraeuropene a făcut ca imperiul lui Carol Quintul să fie descris, mai târziu, drept imperiul „în care soarele nu apunea niciodată”.
,_formerly_attributed_to_Titian_(Alte_Pinakothek,_Munich).jpg)
Carol considera că are misiunea de a apăra unitatea politică și religioasă a creștinătății occidentale. Domnia sa a fost însă marcată de conflicte permanente: rivalitatea cu regele Franței, Francisc I, Reforma începută de Martin Luther, tensiunile cu Papalitatea și expansiunea Imperiului Otoman condus de Suleiman Magnificul.
În anul 1521, otomanii au cucerit Belgradul. În 1526, victoria lor de la Mohács a distrus o mare parte din puterea Regatului Ungariei, iar în 1529 armatele sultanului au ajuns până la porțile Vienei. În același timp, flotele otomane și corsarii nord-africani amenințau coastele și rutele comerciale ale Mediteranei. În acest context, așezarea Cavalerilor Sfântului Ioan într-un punct strategic al Mediteranei centrale servea atât intereselor Ordinului, cât și politicii militare a lui Carol Quintul.
Autoritatea lui Carol Quintul asupra Maltei
Carol Quintul nu a acordat Insula Malta Ordinului în calitatea sa de împărat romano-german, ci în calitatea sa de rege al Siciliei. Malta, Gozo și Comino făceau parte, din punct de vedere juridic, din domeniul Coroanei Siciliei. Autoritatea lui Carol asupra arhipelagului provenea, așadar, din titlul său sicilian, nu din demnitatea imperială.
Actul din anul 1530 a fost emis de Carol Quintul împreună cu mama sa, regina Ioana de Castilia, în calitatea lor de suverani ai posesiunilor siciliene. Această legătură juridică explică de ce tributul anual datorat de Ordin nu trebuia prezentat unei autorități imperiale din spațiul german, ci viceregelui Siciliei, reprezentantul Coroanei în regat.
Transferul a fost susținut și aprobat de Papa Clement al VII-lea, care intervenise în favoarea cavalerilor și urmărea stabilirea Ordinului într-un teritoriu din care acesta să poată continua apărarea Mediteranei.
De ce a fost aleasă Malta
Alegerea Maltei a avut în primul rând o rațiune strategică. Arhipelagul se află în centrul Mediteranei, la sud de Sicilia, între coastele Europei și ale Africii de Nord. De aici puteau fi supravegheate rutele maritime dintre estul și vestul Mediteranei, dintre Italia și Africa și dintre bazele otomane și teritoriile aflate sub autoritatea spaniolă.
Pentru Carol Quintul, instalarea cavalerilor în Malta crea un avanpost capabil să apere Sicilia, sudul Italiei și rutele maritime ale posesiunilor sale. Totodată, cavalerii puteau limita activitatea corsarilor nord-africani și înaintarea navală a Imperiului Otoman.
Apărarea Maltei era costisitoare pentru Coroana Siciliei. Insula fusese atacată în repetate rânduri de corsari, iar viceregii Siciliei trebuiau să aloce resurse importante pentru întreținerea garnizoanelor și a fortificațiilor. Așezarea Ordinului în arhipelag transfera o mare parte din această responsabilitate către o instituție cu experiență militară și navală.
Pentru Ordin, principalul avantaj al Maltei îl reprezentau porturile naturale. Marele Port și portul Marsamxett puteau adăposti flota și puteau deveni baza unei noi puteri maritime. Poziția arhipelagului permitea cavalerilor să-și continue misiunea de apărare a navigației creștine, chiar dacă noul teritoriu era mai mic, mai sărac și mai puțin fertil decât Rodosul.
Ezitările cavalerilor
Oferta lui Carol Quintul nu a fost acceptată imediat. Primele propuneri au fost formulate încă din anul 1524, dar cavalerii considerau Malta un teritoriu inferior Rodosului. Ordinul încă spera să se întoarcă în vechea sa insulă și nu dorea să renunțe la perspectiva recuceririi acesteia.
În luna decembrie a anului 1525, Consiliul Ordinului a trimis o comisie formată din opt membri pentru a cerceta Malta, Gozo și Tripoli. Raportul comisiei nu a fost favorabil. Malta a fost descrisă drept o insulă predominant calcaroasă, cu un sol puțin fertil, lipsită de râuri și de suficiente surse de apă. Populația producea prea puține alimente pentru necesitățile arhipelagului, ceea ce impunea importarea cerealelor și a altor provizii din Sicilia.
Capitala Mdina se afla în centrul insulei, departe de mare, în timp ce activitatea Ordinului depindea de accesul direct la porturi. Fortificațiile existente erau insuficiente, iar Malta și Gozo erau vulnerabile în fața unui atac de amploare.
Gozo era mai fertil, dar și mai slab apărat. Tripoli, aflat pe coasta Africii de Nord, avea fortificații degradate și necesita resurse militare considerabile. Comisia considera dificilă apărarea simultană a Maltei și a orașului Tripoli.
Raportul recunoștea însă două avantaje majore: calitatea excepțională a porturilor și posibilitatea dezvoltării Fortului Sant’Angelo și a micului oraș Birgu într-un centru naval, militar și administrativ.
Cavalerii erau nemulțumiți și de condițiile politice inițiale. Nu doreau să devină simpli vasali ai Coroanei spaniole și nici să renunțe la neutralitatea tradițională a Ordinului. Obligația de a apăra Tripoli era considerată împovărătoare, iar restricționarea accesului în porturile malteze al navelor aparținând statelor aflate în război cu Spania era incompatibilă cu caracterul internațional al Ordinului.
După mai mulți ani de negocieri, Papa Clement al VII-lea a intervenit pentru obținerea unor condiții mai favorabile. Trecerea timpului lucra însă împotriva cavalerilor. Fără un teritoriu stabil, un centru administrativ și o bază navală, exista pericolul real ca Ordinul să se fragmenteze și să-și piardă coeziunea.
Actul de acordare din 1530
Carol Quintul a semnat, la Castelfranco, actul prin care acorda Ordinului insulele Malta, Gozo și Comino, împreună cu orașul și fortăreața Tripoli. Documentul este datat 23 martie 1530, la mai puțin de o lună după încoronarea solemnă a lui Carol Quintul ca împărat de către Papa Clement al VII-lea, desfășurată la Bologna, la 24 februarie 1530.
Marele Maestru Philippe de Villiers de L’Isle-Adam și Consiliul Ordinului au acceptat condițiile la 25 aprilie 1530. Teritoriile nu au fost vândute Ordinului și nici oferite ca proprietate privată. Ele au fost acordate ca posesiune feudală liberă și perpetuă, aflată sub suzeranitatea nominală a Coroanei Siciliei. Această formulă juridică însemna că Ordinul putea stăpâni și administra teritoriile pe termen nelimitat, atât timp cât respecta condițiile acordării. Malta nu putea fi însă vândută, cedată sau transferată după bunul plac unei alte puteri.
Ordinul beneficia de o autonomie internă foarte largă. El își păstra conducerea, instituțiile, legile, tribunalele, structura militară și dreptul de a emite monedă. Legătura cu suveranul sicilian avea un caracter predominant juridic și ceremonial.
Actul urmărea, astfel, un echilibru delicat: Carol Quintul păstra legătura nominală a arhipelagului cu Regatul Siciliei, iar Ordinul dobândea autonomia necesară pentru a-l administra și apăra.
Condițiile acordării
Acordarea teritoriilor era însoțită de mai multe obligații. Ordinul trebuia să apere Malta, Gozo și Tripoli și să nu permită folosirea lor împotriva Regatului Siciliei. Teritoriile nu puteau fi înstrăinate sau transferate unei alte puteri. Locuitorilor Maltei și Gozo trebuiau să le fie respectate vechile legi, obiceiuri, drepturi și privilegii. Insulele urmau să continue să primească din Sicilia cereale scutite de anumite taxe, deoarece producția locală nu putea asigura hrana întregii populații. Ordinul nu trebuia să acorde protecție fugarilor urmăriți de justiția siciliană și trebuia să păstreze pacea față de posesiunile Coroanei. Cea mai cunoscută obligație rămânea însă tributul șoimului maltez.
Existau și condiții referitoare la conducerea religioasă a insulei. Marele Maestru putea propune o listă de trei candidați pentru demnitatea de episcop al Maltei, dintre care unul trebuia să fie supus al Coroanei Siciliei. Episcopul urma să dețină un rang important și în organizarea Ordinului.
În cazul în care funcția de Mare Maestru devenea vacantă, investitura noului conducător trebuia reînnoită potrivit formelor juridice ale epocii.
Șoimul maltez
În fiecare an, de sărbătoarea Tuturor Sfinților, la 1 noiembrie, Marele Maestru trebuia să prezinte viceregelui Siciliei un șoim de vânătoare, ca recunoaștere simbolică a legăturii dintre Ordin și Coroana Siciliei. Șoimul nu reprezenta prețul economic al insulelor. Malta nu a fost, în sens juridic, „cumpărată cu un șoim”. Pasărea constituia un tribut de învestitură, prin care Ordinul recunoștea originea juridică a stăpânirii sale.
În cultura aristocratică europeană, șoimul era un dar de mare prestigiu. Șoimăritul era asociat curților regale, nobilimii, disciplinei și artei războinice. Un șoim bine ales și bine dresat putea avea o valoare considerabilă și reprezenta un dar demn de un suveran. Pasărea trebuia să fie sănătoasă și potrivită pentru vânătoare. Era pregătită de șoimarii Ordinului și transportată în Sicilia împreună cu o scrisoare oficială a Marelui Maestru. Predarea către vicerege avea un caracter ceremonial și reînnoia simbolic raportul stabilit prin actul din 1530. Denumirea de „șoim maltez” nu indica neapărat o specie distinctă, originară exclusiv din Malta. În documentele și tradiția epocii, aceasta desemna o pasăre de pradă selecționată și dresată pentru șoimărit, asociată tributului datorat pentru stăpânirea arhipelagului.
Actul de acordare este cunoscut în mod tradițional ca stabilind tributul anual al unui singur șoim. Cercetarea corespondenței expediate ulterior de Marii Maeștri către viceregii și regii Siciliei indică însă că, în anumite perioade, practica ceremonială a inclus trimiterea mai multor șoimi. Această diferență nu modifică semnificația juridică a obligației: tributul avea un caracter simbolic, nu comercial.
Expresia „șoimul maltez” a intrat mult mai târziu în cultura universală prin romanul publicat în anul 1930 de Dashiell Hammett și prin celebra ecranizare din 1941, cu Humphrey Bogart. Șoimul din aur și pietre prețioase imaginat în opera literară este însă fictiv. Tributul istoric era reprezentat de o pasăre vie, dresată pentru vânătoare și nu de o statuetă.
Sosirea cavalerilor în Malta
Marele Maestru și corpul principal al Ordinului au ajuns în Malta la 26 octombrie 1530. Transportul a fost realizat cu galerele Santa Croce, San Filippo și San Giovanni, cu marile nave Santa Maria și Sant’Anna, precum și cu alte vase de transport. Marele Maestru L’Isle-Adam și-a stabilit reședința în Fortul Sant’Angelo, aflat lângă micul oraș Birgu. Cavalerii și personalul Ordinului s-au instalat în localitățile din jurul Marelui Port.
Biserica Sfântului Laurențiu din Birgu a devenit prima biserică conventuală a Ordinului în Malta. După ceremonia religioasă de mulțumire, Marele Maestru și-a făcut intrarea solemnă în vechea capitală Mdina la 13 noiembrie 1530, unde a primit simbolic cheile orașului. Malta pe care au găsit-o cavalerii nu era încă marea cetate cunoscută astăzi. Fortificațiile de la Mdina, Gozo și Sant’Angelo erau insuficiente pentru a rezista tehnicilor moderne de asediu. Porturile aveau o valoare extraordinară, însă apărarea lor necesita investiții uriașe.
Ordinul a început consolidarea fortificațiilor, reorganizarea porturilor, dezvoltarea flotei și mutarea treptată a centrului vieții economice și administrative către zona Marelui Port.
Sosirea Cavalerilor Sfântului Ioan a deschis o nouă etapă în istoria arhipelagului. Malta a trecut treptat de la structurile medievale la organizarea politică, militară și urbană a epocii moderne. Pentru Carol Quintul, insula devenea un avanpost al apărării Mediteranei centrale. Pentru Ordin, Malta devenea noua cetate, noul centru al puterii și locul de care numele cavalerilor avea să rămână legat pentru totdeauna.
Din anul 1530, Ioaniții sau Hospitalierii Sfântului Ioan, cunoscuți anterior drept Cavalerii de Rodos, au intrat definitiv în istorie sub numele de Cavalerii de Malta.
Marele Asediu al Maltei din 1565
Marele Asediu al Maltei din anul 1565 a reprezentat unul dintre momentele decisive ale confruntării dintre Imperiul Otoman și puterile creștine pentru controlul Mediteranei. Rezistența Cavalerilor Sfântului Ioan, a trupelor venite din Sicilia și a populației malteze a transformat insula într-un simbol european al curajului, sacrificiului și apărării credinței.
Importanța asediului nu poate fi înțeleasă numai prin dimensiunea sa militară. Malta ocupa o poziție strategică esențială între Sicilia și coastele Africii de Nord. Stăpânirea insulei oferea control asupra rutelor maritime dintre Mediterana orientală și cea occidentală și putea facilita operațiuni împotriva Siciliei, sudului Italiei și posesiunilor spaniole.
Pentru Imperiul Otoman, cucerirea Maltei ar fi eliminat una dintre principalele baze navale creștine din centrul Mediteranei. Pentru Ordinul Sfântului Ioan, pierderea insulei ar fi putut însemna repetarea exilului de după căderea Rodosului și, poate, dispariția sa ca putere teritorială și militară.
După instalarea sa în Malta, în anul 1530, Ordinul își dezvoltase flota și continuase să atace nave otomane și nord-africane, să intercepteze transporturi maritime și să elibereze captivi creștini. Galerele Ordinului reprezentau o amenințare constantă pentru comunicațiile maritime ale Imperiului Otoman. În același timp, sultanul Suleiman Magnificul nu uitase rezistența pe care cavalerii i-o opuseseră în Rodos, în anul 1522. Deși atunci le permisese să părăsească insula cu onoruri militare, reconstituirea puterii lor navale în Malta transforma din nou Ordinul într-un adversar redutabil. Atacurile efectuate de cavalerii maltezi împotriva transporturilor otomane și nord-africane, precum și pierderea unor nave și încărcături valoroase, au contribuit la hotărârea sultanului de a înlătura definitiv baza Ordinului din centrul Mediteranei. Expediția din anul 1565 urmărea, prin urmare, mai mult decât cucerirea unei insule. Ea trebuia să distrugă puterea militară a Cavalerilor Sfântului Ioan, să deschidă drumul către Sicilia și să consolideze dominația otomană asupra Mediteranei.
Apărarea Maltei era condusă de Marele Maestru Jean Parisot de Valette, veteran al războaielor mediteraneene și fost prizonier pe o galeră nord-africană. În vârstă de aproximativ șaptezeci de ani, de Valette cunoștea strategiile adversarului, limba turcă și realitatea războiului naval. El nu a condus apărarea de la distanță, ci s-a aflat permanent în mijlocul apărătorilor, inspectând fortificațiile, organizând rezervele și participând personal la momentele critice ale luptei. Autoritatea sa morală, disciplina impusă și refuzul de a lua în considerare capitularea au fost esențiale pentru rezistența insulei.
Forțele otomane erau comandate pe uscat de Lala Mustafa Pașa, în timp ce flota se afla sub conducerea lui Piyale Pașa, unul dintre cei mai importanți amirali ai Imperiului. Ulterior, expediției i s-a alăturat renumitul comandant și corsar Turgut Reis, cunoscut în Occident sub numele de Dragut, guvernator otoman al Tripoliului, pe care îl cucerise în bătălia împotriva Cavalerilor de Malta, dar care moare în timpul asediului, fiind și unul dintre cei mai experimentați strategi navali ai epocii.
Marele Asediu a oprit tentativa Imperiului Otoman de a elimina Ordinul Sfântului Ioan din centrul Mediteranei. Păstrarea Maltei a protejat rutele dintre Sicilia, Italia, Spania și vestul Mediteranei și a împiedicat transformarea insulei într-o bază navală otomană. Vestea victoriei a fost primită cu entuziasm în Europa. După decenii de expansiune otomană, apărarea Maltei a fost percepută ca o victorie a întregii lumi creștine. Jean Parisot de Valette a devenit una dintre marile figuri militare ale epocii, Cavalerii Sfântului Ioan și populația malteză dobândind un prestigiu extraordinar.
Victoria din 1565 a pregătit, de asemenea, climatul politic și moral în care avea să se formeze Liga Sfântă. Șase ani mai târziu, la Lepanto, Cavalerii de Malta aveau să participe din nou la confruntarea cu flota otomană, de această dată în cadrul unei mari coaliții navale europene.
Asediul a demonstrat vulnerabilitatea peninsulei Sciberras, de pe ale cărei înălțimi artileria otomană bombardase fortificațiile Ordinului. Pentru a preveni repetarea unei asemenea situații, s-a hotărât construirea unui nou oraș fortificat. Astfel, la 28 martie 1566, Marele Maestru Jean Parisot de Valette a așezat piatra de temelie a noii cetăți, care avea să-i poarte numele: Valletta.
Bătălia de la Lepanto
La 7 octombrie 1571, în Golful Patras, în apropierea localității Naupaktos, cunoscută în Occident sub numele de Lepanto, s-a desfășurat una dintre cele mai mari și mai importante confruntări navale ale epocii moderne timpurii. Bătălia nu a fost doar o încleștare între două flote, ci expresia confruntării dintre două mari puteri politice și militare care își disputau controlul asupra Mediteranei: Imperiul Otoman și statele creștine reunite în Liga Sfântă. La inițiativa Papei Pius al V-lea s-a constituit Liga Sfântă, o coaliție din care au făcut parte Monarhia Spaniolă, inclusiv posesiunile sale din Napoli și Sicilia, Republica Venețiană, Statele Papale, Republica Genova, Ducatul de Savoia, Marele Ducat al Toscanei și Ordinul Sfântului Ioan de Ierusalim, stabilit în Malta. Comanda supremă i-a fost încredințată lui Don Juan de Austria, fiul natural al Împăratului Carol al V-lea și fratele vitreg al Regelui Filip al II-lea al Spaniei.
Importanța bătăliei trebuie înțeleasă în mai multe planuri. În primul rând, Lepanto a distrus mitul invincibilității navale otomane. Până atunci, ascensiunea continuă a Imperiului Otoman crease impresia că puterea sa nu putea fi oprită. Rezistența Maltei din 1565 fisurase deja acest mit; victoria de la Lepanto l-a infirmat în mod spectaculos.
În al doilea rând, victoria a împiedicat transformarea Mediteranei într-un spațiu dominat fără opoziție de flota otomană. Ea a protejat, cel puțin pentru o perioadă, Italia, Malta, Sicilia, posesiunile spaniole și rutele comerciale ale Mediteranei centrale și occidentale. Bătălia a consolidat delimitarea strategică dintre o Mediterană orientală, în care Imperiul Otoman rămânea dominant, și o Mediterană centrală și occidentală apărată de puterile creștine.
În al treilea rând, Lepanto a demonstrat forța unei coaliții europene capabile să depășească, fie și temporar, rivalitățile dintre Veneția, Spania, Papalitate, Genova și celelalte state participante. Cooperarea nu a fost lipsită de tensiuni, dar victoria a arătat că o acțiune comună putea limita expansiunea otomană.
În al patrulea rând, bătălia a evidențiat schimbarea modului de purtare a războiului naval. Galera tradițională nu dispăruse, însă artileria grea, armele de foc individuale și infanteria disciplinată deveniseră decisive. Galeele venețiene au demonstrat puterea navelor transformate în platforme de artilerie, anunțând trecerea treptată către războiul naval dominat de tunuri și de nave cu borduri înalte.
Victoria a dobândit imediat o puternică semnificație religioasă. Papa Pius al V-lea a atribuit succesul protecției divine și rugăciunilor rostite în lumea catolică. Sărbătoarea instituită inițial sub numele de „Sfânta Maria a Victoriei” a devenit ulterior sărbătoarea „Sfintei Fecioare Maria a Rozariului”, celebrată la 7 octombrie.
Bătălia a pătruns rapid în pictură, literatură, muzică și în memoria ceremonială europeană. Printre combatanți s-a aflat și Miguel de Cervantes, viitorul autor al romanului Don Quijote. El a luptat la bordul galerei Marquesa și a fost rănit, pierzându-și în mare măsură mobilitatea mâinii stângi. Cervantes a considerat participarea sa la Lepanto unul dintre cele mai importante și mai onorabile momente ale vieții sale.
Pentru Ordinul Sfântului Ioan, Lepanto a completat simbolic victoria defensivă din timpul Marelui Asediu al Maltei. În 1565, cavalerii apăraseră o insulă; în 1571, ei participau la apărarea întregului echilibru mediteraneean.
Victoria de la Lepanto a rămas astfel unul dintre marile repere ale tradiției ioanite: un moment în care apărarea credinței, disciplina cavalerească, solidaritatea dintre popoare și sacrificiul personal s-au întâlnit într-o confruntare decisivă. Semnificația sa profundă nu constă numai în navele capturate sau în teritoriile protejate. Lepanto a demonstrat că puterea considerată de neînvins putea fi oprită atunci când curajul, pregătirea și unitatea se transformau într-o voință comună. Pentru Cavalerii de Malta, această lecție a devenit parte a propriei identități istorice: victoria nu aparține celui care nu întâmpină primejdia, ci celui care rămâne neclintit în fața ei.
Reforma și apariția ramurilor protestante ale tradiției ioanite
Reforma protestantă din secolul al XVI-lea a modificat profund structura religioasă și instituțională a Europei și a afectat inevitabil Ordinul Sfântului Ioan, ale cărui priorate, comanderii și proprietăți se aflau în numeroase regate și principate europene.
În teritoriile rămase catolice, structurile Ordinului au continuat să recunoască autoritatea conducerii stabilite succesiv la Rodos și în Malta. În statele care au adoptat Reforma, mănăstirile și proprietățile religioase au fost deseori confiscate, secularizate ori transferate Coroanei, iar comunitățile Ordinului au fost desființate sau reorganizate potrivit noilor realități confesionale.
Această transformare nu s-a produs pretutindeni în același mod. În Anglia și Suedia, vechile structuri medievale ale Ordinului au fost suprimate. În spațiul german, însă, Bailiwick-ul de Brandenburg a supraviețuit ca instituție cavalerească distinctă și a devenit nucleul principal al tradiției ioanite protestante.
Astfel, Reforma nu a produs dintr-odată patru ordine protestante independente. Ea a creat mai întâi o continuitate evanghelică germană, din care s-au desprins mult mai târziu ordinele independente din Țările de Jos și Suedia. Ordinul britanic a avut o evoluție modernă separată, fiind constituit în forma sa actuală în secolul al XIX-lea.
Bailiwick-ul de Brandenburg — continuitatea evanghelică germană
În Evul Mediu, proprietățile Ordinului Sfântului Ioan din spațiul german erau organizate în cadrul Marelui Priorat al Germaniei. În interiorul acestuia s-a dezvoltat Bailiwick-ul de Brandenburg — în limba germană Balley Brandenburg des Ritterlichen Ordens Sankt Johannis vom Spital zu Jerusalem.
Încă din perioada medievală, Bailiwick-ul dobândise o autonomie administrativă considerabilă. Prin acordul încheiat la Heimbach în anul 1382, raporturile sale cu conducerea germană a Ordinului au fost reglementate astfel încât cavalerii din Brandenburg să-și poată alege propriul conducător, numit Herrenmeister, alegere care trebuia apoi confirmată potrivit sistemului Ordinului.
În secolul al XVI-lea, cea mai mare parte a cavalerilor din Brandenburg a adoptat credința luterană. Bailiwick-ul nu a dispărut și nu a fost absorbit complet de autoritatea seculară, ci a continuat să funcționeze ca o instituție cavalerească evanghelică, aflată sub protecția Casei de Hohenzollern.
Transformarea confesională nu a însemnat abandonarea identității ioanite. Cavalerii au continuat să folosească numele Sfântului Ioan, Crucea cu opt colțuri și idealul slujirii celor bolnavi și vulnerabili. Legăturile cu Ordinul catolic de la Malta au devenit mai dificile, dar nu au fost întrerupte imediat și definitiv. În anumite perioade au continuat raporturi administrative, diplomatice și patrimoniale între cele două structuri.
În timpul transformărilor napoleoniene și al reformelor statului prusac, Bailiwick-ul a fost secularizat, iar în anul 1812 a fost transformat într-un ordin de merit al Coroanei Prusiei. Cavalerii supraviețuitori și tradiția instituției au făcut însă posibilă restaurarea sa.
În anul 1852, Regele Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei a reconstituit Bailiwick-ul de Brandenburg în forma sa cavalerească. Ordinul restaurat și-a reluat misiunea de caritate, îngrijire medicală și slujire socială.
Începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Johanniterorden a dezvoltat spitale, servicii de îngrijire, formațiuni sanitare și opere filantropice. Membrii săi au activat ca voluntari și personal medical inclusiv în timpul conflictelor armate.
În Germania contemporană, Bailiwick-ul de Brandenburg este recunoscut juridic și continuă să funcționeze ca ordin cavaleresc evanghelic. Misiunea sa este susținută de o vastă rețea de instituții și organizații umanitare cunoscute sub numele Johanniter, active în medicina de urgență, transport sanitar, protecție civilă, îngrijirea persoanelor vârstnice, asistență socială și ajutor internațional.
Ordinul german cuprinde și comanderii din afara Germaniei. Unele dintre acestea funcționează în Finlanda, Franța, Elveția și Ungaria, păstrând legătura instituțională cu Bailiwick-ul de Brandenburg.
Ordinul Sfântului Ioan din Țările de Jos
În teritoriile neerlandeze, Reforma a condus la desființarea sau secularizarea vechilor structuri catolice ale Ordinului. Continuitatea ioanită modernă a fost reconstituită prin legătura cu Bailiwick-ul de Brandenburg.
În secolul al XIX-lea, membri ai nobilimii neerlandeze au fost primiți în Ordinul german. Principele Hendrik, soțul Reginei Wilhelmina și cavaler al Bailiwick-ului de Brandenburg, a susținut organizarea unei structuri naționale.
La 30 aprilie 1909, cu prilejul nașterii Principesei Juliana, a fost înființată Comanderia neerlandeză a Bailiwick-ului de Brandenburg. Aceasta a fost recunoscută prin decret regal la 31 iulie 1909.
După cel de-al Doilea Război Mondial, structura neerlandeză a devenit independentă. Prin decretul regal din 5 martie 1946, a fost constituită ca Ordin al Sfântului Ioan, iar din anul 1958 poartă denumirea oficială de Johanniter Orde in Nederland.
Ordinul are un fundament creștin protestant și este legat istoric de Coroana și nobilimea neerlandeză. Activitatea sa contemporană este îndreptată către sprijinirea persoanelor bolnave, vârstnice, cu dizabilități, fără adăpost ori aflate în alte situații de vulnerabilitate.
Prin fundațiile și voluntarii săi, Ordinul organizează activități de îngrijire, transport adaptat, proiecte sociale și programe destinate celor care nu beneficiază suficient de sprijinul serviciilor publice obișnuite. În anul 2002, Johanniter Orde in Nederland a fost inclus de Cancelaria Ordinelor Neerlandeze între ordinele cavalerești recunoscute în Regatul Țărilor de Jos.
Ordinul Sfântului Ioan din Suedia
Tradiția Sfântului Ioan era prezentă în Suedia încă din Evul Mediu. La sfârșitul secolului al XII-lea, Ordinul a întemeiat un așezământ în apropierea locului în care se află astăzi orașul Eskilstuna, precum și alte instituții destinate îngrijirii bolnavilor, bătrânilor și călătorilor.
Reforma suedeză din secolul al XVI-lea a condus la confiscarea mănăstirilor și proprietăților ecleziastice și la dispariția vechii structuri medievale a Ordinului.
Continuitatea modernă a fost reluată în secolul al XX-lea, tot prin legătura cu Bailiwick-ul de Brandenburg. În anul 1920 a fost constituită o Asociație Suedeză a Cavalerilor Sfântului Ioan, aflată inițial în cadrul Ordinului german.
După cel de-al Doilea Război Mondial, structura suedeză s-a desprins de Bailiwick-ul de Brandenburg. În anul 1946, statutele sale au fost aprobate de Regele Gustaf al V-lea, iar Johanniterorden i Sverige a devenit un ordin independent.
Ordinul suedez funcționează pe un fundament creștin și cavaleresc și se află sub Înaltul Protectorat al Regelui Suediei. Activitatea sa este orientată către susținerea persoanelor vulnerabile, acordarea de finanțări pentru proiecte caritabile, implicarea voluntară a membrilor și sprijinirea instituțiilor sociale și medicale.
Ordinul britanic al Sfântului Ioan
Evoluția britanică a fost diferită de aceea a Bailiwick-ului de Brandenburg. Vechiul Priorat al Angliei, prezent încă din secolul al XII-lea, a fost desființat în timpul Regelui Henric al VIII-lea, în contextul separării Bisericii Angliei de Roma.
Prioratul a fost restaurat pentru scurt timp în timpul Reginei Maria I, dar a fost din nou suprimat sub Regina Elisabeta I. Din acest motiv, între structura medievală și instituția britanică modernă nu a existat aceeași continuitate administrativă neîntreruptă întâlnită în tradiția Brandenburgului.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea au fost întreprinse demersuri pentru reînființarea unei structuri a Sfântului Ioan în Regatul Unit. Organizația formată în acest context nu a fost recunoscută la început de conducerea catolică a Ordinului, dar și-a construit treptat propria legitimitate prin activități medicale și filantropice.
Industrializarea accelerată a Marii Britanii produsese un număr mare de accidente în fabrici, mine, porturi și pe căile ferate, fără să existe un sistem public adecvat de acordare a primului ajutor. Organizația Sfântului Ioan a răspuns acestei nevoi prin instruirea populației și organizarea unor servicii voluntare de asistență.
În anul 1877 a fost creată St John Ambulance Association, destinată pregătirii oamenilor în acordarea primului ajutor. În anul 1887 a fost organizată St John Ambulance Brigade, formată din voluntari capabili să ofere asistență medicală la evenimente publice și în situații de urgență.
În anul 1882, organizația britanică a întemeiat la Ierusalim un spital oftalmologic. Instituția a continuat tradiția îngrijirii bolnavilor în apropierea locurilor în care se născuse comunitatea hospitalieră medievală și a oferit tratament fără deosebire de religie, etnie sau situație materială.
La 14 mai 1888, Regina Victoria a acordat organizației o Cartă Regală, constituind-o ca ordin cavaleresc al Coroanei britanice. Denumirea sa actuală este The Most Venerable Order of the Hospital of St John of Jerusalem.
Spre deosebire de ordinele protestante continentale, Ordinul britanic nu este limitat astăzi la o singură confesiune. El este un ordin creștin al Coroanei britanice, dar apartenența sa instituțională și activitatea umanitară au un caracter internațional și incluziv.
Suveranul britanic este conducătorul suveran al Ordinului. În prezent, această demnitate îi revine Regelui Charles al III-lea. Ordinul este răspândit în numeroase state ale Commonwealth-ului și în alte țări, iar cele mai cunoscute opere ale sale sunt rețeaua St John Ambulance și St John of Jerusalem Eye Hospital Group.
Prin aceste instituții, Ordinul oferă pregătire în acordarea primului ajutor, servicii de ambulanță, intervenții medicale, sprijin în caz de dezastre și tratamente oftalmologice. El reprezintă astăzi cea mai extinsă rețea la nivel internațional dintre cele patru structuri reunite în Alianță.
Constituirea Alianței Ordinelor Sfântului Ioan
După dobândirea independenței ordinelor din Țările de Jos și Suedia, în Europa existau patru structuri cavalerești provenite din tradițiile protestante sau reformate ale Sfântului Ioan:
Pentru consolidarea cooperării dintre ele, reprezentanții celor patru ordine au semnat la 13 iunie 1961, la Nieder-Weisel, în Germania, Convenția Alianței Ordinelor Cavalerești ale Spitalului Sfântului Ioan de Ierusalim.
Nieder-Weisel este centrul spiritual al Bailiwick-ului de Brandenburg. Alegerea acestui loc avea o semnificație istorică: tradiția germană fusese nucleul instituțional din care se dezvoltaseră ordinele neerlandez și suedez și una dintre principalele forme de supraviețuire a identității ioanite în lumea protestantă.
Alianța nu este un ordin cavaleresc distinct, nu are un Mare Maestru comun și nu desființează autonomia membrilor săi. Ea este o federație de ordine independente, fiecare având propriile statute, propria conducere, propriul sistem de admitere și propriul statut juridic în statul în care funcționează.
Scopurile sale principale sunt:
Alianța este alcătuită numai din cele patru ordine menționate. Ordinul Suveran Militar de Malta – SMOM nu este membru al Alianței, dar cooperează îndeaproape cu aceasta. Această distincție explică folosirea a două formule diferite:
Cele cinci instituții își afirmă originea spirituală comună în comunitatea hospitalieră întemeiată la Ierusalim și misiunea de slujire a bolnavilor și săracilor. Ele cooperează în proiecte caritabile, medicale și spirituale, păstrându-și în același timp identitatea confesională și independența juridică.
La nivel practic, această familie instituțională coordonează activități umanitare prin servicii de ambulanță, spitale, centre medicale, cămine, servicii de salvare, programe de prim ajutor, acțiuni pentru persoane cu dizabilități și intervenții în situații de calamitate.
Cooperarea modernă are și o dimensiune ecumenică. Reprezentanții catolici, anglicani și protestanți participă la rugăciuni și ceremonii comune și reafirmă vocația creștină a slujirii omului. În anul 2024, cele cinci ordine au adoptat o rugăciune comună care evocă rădăcina lor comună, angajamentul față de cavalerismul creștin și datoria de a-i îngriji pe cei săraci și bolnavi.
Semnificația și limitele recunoașterii reciproce
Constituirea Alianței a fost importantă pentru apropierea unor instituții care evoluaseră timp de secole în contexte politice și confesionale diferite. Ea a transformat o moștenire comună într-un cadru stabil de cooperare internațională.
Totuși, Alianța nu este un organism internațional public, o autoritate ecleziastică universală sau un tribunal istoric competent să pronunțe hotărâri obligatorii asupra tuturor organizațiilor care revendică o legătură cu tradiția Sfântului Ioan.
Recunoașterea dintre cele patru ordine ale Alianței și Ordinul Suveran Militar de Malta reprezintă o recunoaștere instituțională reciprocă. Ea exprimă acordul acestor cinci organizații asupra propriei legitimități și asupra criteriilor după care aleg să coopereze.
Această recunoaștere are o importantă valoare politică, juridică și simbolică pentru membrii sistemului, dar nu poate fi transformată automat într-o sentință universală asupra întregii istorii ioanite.
La constituirea mecanismului de recunoaștere nu a participat nicio autoritate ortodoxă și nicio structură provenită din tradiția Marelui Priorat Rus. Absența lor nu dovedește că episodul rus, participarea ortodoxă sau continuitățile dezvoltate în diasporă ar fi lipsite de existență istorică. Ea arată că aceste filiere nu au fost incluse în cadrul instituțional stabilit de ordinele protestante occidentale și de structura romano-catolică în secolul al XX-lea.
Trebuie, prin urmare, să distingem între trei realități:
Cele patru ordine ale Alianței sunt instituții cavalerești reale, protejate sau recunoscute în propriile lor sisteme naționale și angajate într-o operă umanitară considerabilă. Cooperarea lor cu Ordinul Suveran Militar de Malta constituie una dintre cele mai importante expresii contemporane ale moștenirii Sfântului Ioan.
Dar grupul celor cinci reprezintă doar un sistem modern de recunoaștere reciprocă, nu întreaga istorie a Ordinului și nici totalitatea tradițiilor care au contribuit, de-a lungul secolelor, la supraviețuirea idealului ioanit.
Criza anului 1798
În luna iunie a anului 1798, în timpul expediției sale către Egipt, Napoleon Bonaparte a ocupat Malta. Ordinul se afla deja într-o situație dificilă. Revoluția Franceză îi confiscase o mare parte dintre proprietățile și veniturile din Franța, numeroși cavaleri fiind francezi. Regulile Ordinului interziceau, de asemenea, ridicarea armelor împotriva altor creștini.
Marele Maestru Ferdinand von Hompesch a capitulat, iar cavalerii au fost obligați să părăsească insula. Ordinul pierdea teritoriul pe care îl guvernase timp de 268 de ani, centrul său administrativ, baza navală și o mare parte dintre resurse.
Tratatul de la Amiens din 1802 a prevăzut restituirea Maltei, însă această dispoziție nu a fost aplicată.
Pierderea Maltei nu a fost o simplă mutare geografică. A fost o ruptură care a modificat definitiv structura Ordinului și a creat condițiile apariției mai multor continuități instituționale.
Pavel I al Rusiei și salvarea Ordinului
În momentul crizei, ajutorul decisiv a venit din partea Imperiului Rus. Relațiile dintre Rusia și Ordinul Sfântului Ioan existau înainte de 1798. În timpul Ecaterinei a II-a, ofițeri ruși se instruiseră alături de cavalerii maltezi, iar contacte diplomatice și militare fuseseră deja stabilite.
După urcarea sa pe tron, țarul Pavel I a manifestat un interes profund pentru tradiția ioanită. În anul 1797, el a fost desemnat Protector al Ordinului și a sprijinit reorganizarea proprietăților și structurilor ioanite aflate pe teritoriul Imperiului Rus.
După ocuparea Maltei, numeroși cavaleri s-au refugiat la Sankt Petersburg. Cavalerii reuniți în Rusia l-au proclamat pe Pavel I Mare Maestru la 27 octombrie 1798. Țarul a acceptat demnitatea la 13 noiembrie 1798, iar la 29 noiembrie a integrat Ordinul de Malta în sistemul ordinelor cavalerești ale Imperiului Rus.
Pavel I a purtat public titlul și însemnele Marelui Maestru. Crucea de Malta și coroana magistrală au fost introduse în heraldica și ceremonialul imperial. Sub autoritatea sa au fost organizate un Mare Priorat Catolic și un Mare Priorat Rus, care a primit și membri ortodocși. Pentru prima dată, o importantă structură ortodoxă participa direct la conducerea și continuitatea tradiției ioanite. Alegerea unui suveran ortodox și căsătorit în fruntea unei instituții istorice catolice nu respecta toate condițiile canonice anterioare. Dar această neregularitate nu anulează realitatea istorică a conducerii sale.
Pavel I a fost ales de un corp important de cavaleri, a acceptat demnitatea, a exercitat efectiv conducerea, a fost recunoscut de structurile aflate la Sankt Petersburg și a pus la dispoziția Ordinului autoritatea, resursele și protecția Imperiului Rus.
Intervenția sa a împiedicat dezagregarea totală a Ordinului într-un moment în care acesta își pierduse teritoriul și centrul politic. Din această perspectivă, Rusia ortodoxă nu a fost un episod marginal, ci una dintre forțele care au salvat continuitatea instituțională și simbolică a Ordinului după 1798.
Pavel I și Sfântul Scaun
Raporturile dintre Pavel I și Sfântul Scaun au fost mai complexe decât alternativa simplificatoare dintre „recunoaștere deplină” și „nerecunoaștere”. Alegerea unui suveran ortodox, căsătorit și care nu depusese voturile monastice în fruntea unui ordin religios catolic ridica dificultăți canonice evidente. Cu toate acestea, realitatea politică și instituțională creată după pierderea Maltei nu putea fi ignorată de Roma.
Între Curtea Imperială de la Sankt Petersburg și Sfântul Scaun a existat o corespondență diplomatică susținută, purtată prin reprezentanți pontificali, diplomați ruși și înalți demnitari ai Ordinului. În cadrul acesteia au fost discutate protecția acordată cavalerilor, reorganizarea Ordinului în Rusia, situația Marelui Priorat, administrarea bunurilor sale și posibilitatea regularizării noii conduceri. Corespondența diplomatică, continuarea negocierilor și relațiile menținute cu împăratul Rusiei arată că Roma îl trata ca pe protectorul indispensabil al Ordinului și ca pe conducătorul de fapt al structurii care asigurase supraviețuirea sa după catastrofa din 1798.
Recunoașterea a fost, așadar, una implicită, diplomatică și funcțională: Sfântul Scaun nu a regularizat deplin, printr-un act solemn, situația canonică a unui Mare Maestru ortodox și căsătorit, dar a acceptat realitatea conducerii exercitate de Pavel I și a negociat cu acesta asupra viitorului Ordinului.
Rolul Rusiei nu poate fi redus la inițiativa unui grup izolat de cavaleri refugiați la Sankt Petersburg. Pavel I a pus la dispoziția Ordinului autoritatea Coroanei imperiale, resurse financiare, protecție diplomatică, sedii, structuri administrative și un nou centru de conducere. Sub autoritatea sa au funcționat atât Marele Priorat Catolic, cât și Marele Priorat Rus, iar însemnele Ordinului au fost integrate în heraldica și ceremonialul Imperiului.
Chiar cronologia publicată în prezent de Ordinul Suveran Militar de Malta – SMOM îl include pe Împăratul Pavel I al Rusiei între Marii Maeștri, drept al 72-lea Mare Maestru, pentru perioada 1799–1801, cu mențiunea de facto. În propriile sale prezentări istorice, SMOM recunoaște că Pavel I a devenit conducătorul Ordinului și că protecția oferită de Rusia i-a păstrat continuitatea într-unul dintre cele mai dramatice momente politice și instituționale din întreaga sa istorie.
Această formulare contemporană confirmă două realități care trebuie păstrate distincte: alegerea lui Pavel I nu a îndeplinit toate condițiile dreptului canonic catolic, dar conducerea sa efectivă și rolul său în salvarea Ordinului constituie fapte istorice recunoscute inclusiv de continuitatea romano-catolică. Fără intervenția Rusiei, Ordinul risca să se disperseze după pierderea Maltei, asemenea altor ordine cavalerești care, lipsite de protecție politică și teritorială, dispăruseră ori fuseseră absorbite de puterile vremii. Comparația cu Ordinul Templierilor poate fi făcută, chiar dacă cauzele au fost altele, demonstrând că ordine cavalerești de mare notorietate au putut pieri în istorie, chiar dacă, în cazul Templierilor, firul a fost reluat mai târziu. Templierii fuseseră suprimați printr-un proces politic și pontifical în secolul al XIV-lea, în timp ce Ordinul Sfântului Ioan fusese deposedat de teritoriul său de către Franța revoluționară și napoleoniană, deși catolică.
Prin urmare, Pavel I a fost conducătorul efectiv al centrului principal de putere și continuitate al Ordinului după 1798, acceptat ca interlocutor indispensabil de Sfântul Scaun și recunoscut de tradiția istorică ulterioară drept Mare Maestru de facto. Moartea sa din martie 1801 a întrerupt negocierile înainte ca raportul dintre realitatea politică a conducerii sale și cerințele canonice ale Ordinului să poată primi o soluție definitivă, dar Ordinul a continuat să existe în Rusia și după moartea lui, prin protectoratul Țarului Alexandru I.
Relicvele ioanite — din Malta și Rusia imperială până la Cetinje
În anul 1799, trei dintre cele mai importante odoare sacre asociate tradiției ioanite au fost încredințate împăratului Pavel I al Rusiei:
Icoana Maicii Domnului de la Philermos însoțise Ordinul în marile sale peregrinări istorice. Păstrată inițial în sanctuarul de pe Muntele Philermos din Rodos, ea a fost salvată la plecarea cavalerilor din insulă, în anul 1523, și transportată ulterior în Malta. La Valletta a fost așezată în biserica Sfântului Ioan și venerată ca protectoare a Ordinului.
După ocuparea Maltei de către Napoleon Bonaparte, în anul 1798, odoarele au fost salvate și transportate în Rusia, unde centrul principal al Ordinului dispersat se reorganizase sub protecția lui Pavel I. În anul următor, ele au fost încredințate oficial împăratului și așezate la Gatchina, în apropierea capitalei imperiale.
În cinstea aducerii lor în Rusia a fost instituită o celebrare liturgică specială. Relicvele au dobândit un loc important în spiritualitatea și ceremonialul imperial, fiind păstrate succesiv la Gatchina și la Sankt Petersburg. Transferul lor nu a reprezentat numai un gest protocolar, ci și recunoașterea rolului asumat de Pavel I în protejarea Ordinului și a patrimoniului său sacru.
După Revoluția bolșevică din 1917, odoarele au fost salvate din calea autorităților revoluționare și scoase din Rusia. Ele au ajuns în grija împărătesei-văduve Maria Feodorovna, mama ultimului țar, Nicolae al II-lea, care se refugiase în Danemarca.
După moartea acesteia, în anul 1928, relicvele au fost încredințate reprezentanților Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Rusiei. Pentru o perioadă au fost păstrate la Berlin, sub ocrotirea Sinodului episcopilor ruși aflați în exil.
În anul 1932, cele trei odoare au fost predate spre păstrare regelui Alexandru I Karađorđević al Iugoslaviei, suveran ortodox provenit din dinastia regală sârbă Karađorđević. Ele au fost aduse la Belgrad și așezate în capela „Sfântul Apostol Andrei cel Întâi Chemat” a Palatului Regal de la Dedinje.
Regele Alexandru I nu a fost Mare Maestru al Ordinului. Rolul său a fost acela de protector și custode al relicvelor, într-o perioadă în care numeroși reprezentanți ai aristocrației și ai Bisericii Ortodoxe Ruse își găsiseră refugiu în Regatul Iugoslaviei.
Înaintea invaziei Iugoslaviei de către puterile Axei, în aprilie 1941, odoarele au fost evacuate în secret din Belgrad, pentru a nu cădea în mâinile ocupanților. Ele au fost transportate în Muntenegru și ascunse la Mănăstirea Ostrog, unul dintre cele mai importante centre ale spiritualității ortodoxe din Balcani.
După instaurarea regimului comunist, relicvele au fost descoperite și confiscate de autoritățile iugoslave. Au fost transportate la Cetinje și păstrate în secret timp de mai multe decenii, fapt care a determinat răspândirea convingerii că odoarele fuseseră pierdute în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Ulterior, cele trei odoare au fost despărțite. Mâna dreaptă a Sfântului Ioan Botezătorul și fragmentul Sfintei Cruci au revenit în custodie bisericească și sunt păstrate astăzi în Mănăstirea Cetinje, aflată sub jurisdicția Mitropoliei Muntenegrului și Litoralului a Bisericii Ortodoxe Sârbe.
Icoana Maicii Domnului de la Philermos a rămas în patrimoniul statului muntenegrean. Ea este păstrată separat în Muzeul Național al Muntenegrului și expusă în „Capela Albastră” a Muzeului de Artă din Cetinje.
Prin urmare, toate cele trei odoare se află astăzi la Cetinje, în Muntenegru, dar nu în același așezământ: două sunt păstrate și venerate în mănăstire, iar icoana se află în patrimoniul muzeal al statului.
Traseul lor unește, într-o succesiune istorică excepțională, Rodosul, Malta, Imperiul Rus, familia imperială Romanov, diaspora ortodoxă rusă, dinastia sârbă Karađorđević, Regatul Iugoslaviei și spiritualitatea ortodoxă de la Cetinje. El reprezintă una dintre cele mai puternice mărturii ale dimensiunii europene și interconfesionale dobândite de moștenirea ioanită după pierderea Maltei.
Criza succesiunii magistrale după 1798
Pierderea Maltei a provocat nu numai dispersarea cavalerilor, ci și cea mai profundă criză de conducere din istoria Ordinului. Marele Maestru Ferdinand von Hompesch zu Bolheim, ales în anul 1797, a capitulat în fața trupelor lui Napoleon în iunie 1798 și a părăsit Malta. El nu a renunțat însă imediat la demnitatea magistrală.
Cavalerii reuniți la Sankt Petersburg, proveniți din Marele Priorat Rus și din alte structuri ale Ordinului, l-au declarat decăzut și, la 27 octombrie 1798, l-au proclamat Mare Maestru pe împăratul Pavel I al Rusiei. Pavel a acceptat demnitatea la 13 noiembrie 1798 și a început să exercite efectiv conducerea centrului principal al Ordinului refugiat în Rusia.
Pentru câteva luni au existat astfel două autorități concurente: von Hompesch continua să fie titularul formal al Ordinului, în timp ce Pavel I exercita conducerea efectivă asupra structurilor reunite la Sankt Petersburg.
Situația a fost clarificată la 6 iulie 1799, când von Hompesch i-a transmis lui Pavel I actul său de abdicare și i-a încredințat preocuparea pentru destinul Ordinului.
Alegerea unui suveran ortodox nu respecta toate condițiile canonice tradiționale ale unei instituții religioase catolice. Această neregularitate nu anulează însă realitatea istorică a conducerii sale. Pavel I fusese ales de un corp important de cavaleri, acceptase demnitatea, purta public titlul și însemnele de Mare Maestru, conducea administrația de la Sankt Petersburg și pusese la dispoziția Ordinului autoritatea și resursele Imperiului Rus.
În privința numerotării, sursele instituționale nu folosesc același sistem. Continuitatea catolică romană îl indică pe Pavel I drept al 72-lea Mare Maestru, de facto, în timp ce tradiția ortodoxă reprezentată astăzi de Casa Paternò Castello îl consideră al 70-lea Mare Maestru, potrivit propriei numerotări istorice.
Diferența nu privește existența guvernării lui Pavel I, acceptată astăzi chiar și în lista oficială a SMOM, ci criteriul de numărare a conducătorilor anteriori și interpretarea succesiunii produse după moartea sa.
Moartea lui Pavel I și conducerea lui Nikolai Saltîkov
Pavel I a fost asasinat în noaptea de 11 spre 12 martie 1801, potrivit calendarului iulian folosit atunci în Rusia, corespunzătoare nopții de 23 spre 24 martie 1801 în calendarul gregorian. Fiul său, împăratul Alexandru I, nu a acceptat demnitatea de Mare Maestru. El a confirmat pentru o perioadă protecția Casei Imperiale asupra Ordinului, dar a urmărit rezolvarea crizei de succesiune și revenirea la o formă de conducere compatibilă cu situația politică și religioasă europeană.
La Sankt Petersburg, conducerea curentă a structurilor Ordinului a fost încredințată principelui Nikolai Ivanovici Saltîkov, feldmareșal rus, fost educator al lui Pavel I și al fiilor acestuia și unul dintre cei mai importanți demnitari ai Imperiului.
Între anii 1801 și 1803, Saltîkov a exercitat funcția de Locotenent al Marelui Maestru, asigurând continuitatea administrativă a centrului rus în perioada de tranziție. El nu a fost ales Mare Maestru și nu trebuie inclus în numerotarea titularilor Marilor Maeștri.
Bifurcarea succesiunii după Pavel I
După moartea lui Pavel I, istoria Ordinului nu mai poate fi prezentată riguros ca o succesiune unică, acceptată de toate tradițiile contemporane.
Din criza începută în 1798 s-au conturat două interpretări și două continuități instituționale principale:
Aceste filiere au o rădăcină istorică comună, dar nu folosesc aceeași succesiune magistrală și nici aceeași numerotare.
Continuitatea catolică
În condițiile în care Ordinul era dispersat și nu putea reuni un Capitul General în forma sa tradițională, prioratelor li s-a cerut să propună candidați pentru demnitatea de Mare Maestru.
După refuzul lui Bartolomeo Ruspoli de a accepta demnitatea, alegerea s-a îndreptat spre Giovanni Battista Tommasi, vechi demnitar al Ordinului și fost conducător al marinei.
Cu sprijinul împăratului Alexandru I, al regelui Neapolelui și Siciliei și al Papei Pius al VII-lea, Tommasi a devenit, în anul 1803, Mare Maestru al continuității catolice. El și-a stabilit succesiv reședința la Messina și Catania, deoarece autoritățile britanice nu au permis revenirea Ordinului în Malta, în pofida prevederilor Tratatului de la Amiens.
În numerotarea folosită astăzi de SMOM, Giovanni Battista Tommasi este considerat al 73-lea Mare Maestru.
După moartea sa, în anul 1805, demnitatea deplină de Mare Maestru a rămas vacantă timp de 74 de ani. Continuitatea catolică a fost condusă succesiv de locotenenți ai Marelui Maestru:
În anul 1834, sediul acestei continuități a fost stabilit la Roma.
În 1879, Papa Leon al XIII-lea a restabilit demnitatea deplină a Marelui Maestru, iar Giovanni Battista Ceschi a Santa Croce a devenit al 74-lea Mare Maestru în succesiunea catolică.
Din această continuitate s-a dezvoltat instituția cunoscută astăzi drept Ordinul Suveran Militar Ospitalier al Sfântului Ioan de Ierusalim, de Rodos și de Malta — SMOM, cu statutul, structurile și relațiile sale internaționale contemporane.
Succesiunea catolică de la restabilirea Marii Măiestrii până astăzi
După restabilirea demnității de Mare Maestru în anul 1879, succesiunea conducerii catolice a Ordinului a continuat astfel:
Această succesiune reprezintă ierarhia oficială revendicată și publicată de continuitatea catolică a Ordinului.
Continuitatea ortodoxă
Tradiția păstrată de filiera ortodoxă interpretează diferit evenimentele produse după moartea lui Pavel I. Potrivit acestei tradiții, Alexandru I nu a desființat Ordinul și nu a abandonat imediat protecția imperială, chiar dacă nu a acceptat personal demnitatea de Mare Maestru. Structurile rusești și memoria comanderiilor ereditare au continuat să existe în cadrul familiilor nobiliare implicate, deși privilegiile oficiale și baza patrimonială a prioratelor au fost restrânse treptat.
În anul 1810, administrația financiară a structurilor rusești a fost trecută sub controlul Trezoreriei imperiale, iar în 1817 au fost limitate oficial folosirea și acordarea însemnelor Ordinului în Imperiul Rus. Aceste măsuri au pus capăt funcționării publice a Marelui Priorat Rus în forma instituită de Pavel I, dar nu au șters memoria instituției, tradițiile familiilor implicate și revendicările descendenților comandorilor ereditari.
În documentația instituțională a Casei Paternò Castello, împărații ruși care i-au urmat lui Pavel I sunt considerați protectori ai tradiției și ai structurilor rusești, fără a fi numerotați ca Mari Maeștri.
Aceeași tradiție afirmă că, în anul 1913, Marele Duce Alexandru Mihailovici Romanov, membru al Casei Imperiale Ruse, a acceptat conducerea Ordinului și a devenit al 71-lea Mare Maestru al filierei ortodoxe.
După moartea Marelui Duce Alexandru Mihailovici, în anul 1933, conducerea a fost exercitată de mai mulți locotenenți ai Marelui Maestru:
În anul 1966, Crolian W. Edelen de Burgh a devenit, potrivit aceleiași succesiuni instituționale, cel de-al 72-lea Mare Maestru.
La 1 octombrie 1976, conducerea a fost preluată de Principele Don Roberto al II-lea Paternò Castello Guttadauro d’Ayerbe d’Aragona di Carcaci e d’Emmanuel, considerat al 73-lea Mare Maestru, prilej cu care Ordinul se întoarce în Malta, fiind astfel reorganizate structurile sale.
Din anul 2006 până în prezent, Marele Maestru al Ordinului devine fiul său, Principele Regal Don Thorbjørn Paternò Castello Guttadauro di Valencia d’Ayerbe d’Aragona di Carcaci e d’Emmanuel, considerat cel de-al 74-lea Mare Maestru al Ordinului și Cap de Nume și Arme al Casei Paternò Castello de Valencia și Sardinia, conform caracterului ereditar stipulat în Constituția Ordinului la capitolul 19. Această succesiune este prezentată de documentația instituțională actuală a Ordinului condus de Principele Thorbjørn și este confirmată de actele și hotărârile judiciare italiene.
O istorie plurivalentă, nu o succesiune unică
Istoria Cavalerilor de Malta nu a rămas monolitică. Există:
Aceste structuri nu au același statut juridic, aceeași recunoaștere, aceeași confesiune sau aceleași prerogative. Ele nu trebuie confundate între ele.
Dar nici nu trebuie eliminată din istorie o întreagă ramură numai pentru că nu aparține sistemului contemporan al recunoașterii reciproce.
Adevărul istoric și responsabilitatea memoriei
Adevărul istoric nu poate fi stabilit prin monopol, prestigiu diplomatic sau repetarea unei singure versiuni. El trebuie căutat în arhivele catolice, ortodoxe și protestante, în documentele imperiale rusești, în corespondența diplomatică, în registrele prioratelor, în actele dinastice și în hotărârile instanțelor. Istoria trebuie să distingă între:
Nici existența relațiilor diplomatice nu dovedește exclusivitatea istorică, după cum nici folosirea unui simbol vechi nu conferă automat suveranitate. Cavalerismul nu poate fi apărat prin eliminarea documentelor incomode sau prin negarea rolului celor care au contribuit la supraviețuirea sa. El poate fi apărat numai prin adevăr, rigoare, onoare și respect pentru întreaga complexitate a trecutului.
Clubul Cavalerilor de Malta în contextul acestei moșteniri
Identitate și continuitate
Clubul Cavalerilor de Malta, fondat la București în anul 2019, este o asociație de drept privat și o comunitate culturală, academică, filantropică și de noblețe comportamentală.
Membrii Fondatori și o parte dintre membrii Clubului au fost consacrați Cavaleri în cadrul tradiției reprezentate de Sovereign Order of Saint John of Jerusalem — Knights of Malta, asociată Casei Paternò Castello și condusă de Principele Regal Don Thorbjørn Paternò Castello. Această legătură explică dimensiunea cavalerească originară a Clubului, fără a transforma asociația într-un priorat sau într-o subdiviziune administrativă a Ordinului. Clubul are personalitate juridică, conducere și misiune proprii.
În contextul pluralității ioanite, Clubul nu revendică monopolul unei succesiuni istorice și nu se instituie în arbitru al disputelor dintre ordinele și organizațiile contemporane. El recunoaște existența tradițiilor – catolică, protestantă, ortodoxă, dinastică și non-națională, distingând între continuitatea istorică, recunoașterea juridică, protecția suverană și acordurile moderne de recunoaștere reciprocă.
Identitatea Clubului se întemeiază pe valorificarea culturală și morală a cavalerismului european și pe transformarea principiilor sale într-un model contemporan de educație, conduită și responsabilitate.
Trinitatea Nobleței Cavalerești
Fundamentul doctrinar al Clubului este exprimat prin Trinitatea Nobleței Cavalerești, sinteză a trei mari tradiții europene:
Din cavalerismul occidental, Clubul păstrează cultul datoriei, onoarea, credința, disciplina și obligația de a-i proteja pe cei vulnerabili. Tradiția Hospitalierilor Sfântului Ioan arată că puterea își dobândește legitimitatea numai atunci când este pusă în slujba omului.
Din Ortodoxia bizantină, Clubul primește dimensiunea interioară a nobleței: convingerea că aceasta nu se proclamă, ci se trăiește. Omul nu devine nobil numai prin titlu sau descendență, ci și prin armonia dintre credință, conștiință, caracter și faptă.
Din tradiția britanică a gentlemanului și a cluburilor istorice, Clubul preia rigoarea etichetei, discreția, eleganța tonului, respectul față de interlocutor și responsabilitatea reputației.
Cele trei dimensiuni formează un singur concept asupra nobleței:
Împreună, ele definesc idealul omului cultivat, credincios, demn și responsabil, capabil să poarte cavalerismul nu ca pe un decor exterior, ci ca pe o lege interioară.
Noblețea caracterului și cele opt virtuți
Clubul respectă noblețea genealogică și patrimoniul caselor dinastice, dar nu consideră că originea familială poate garanta caracterul.
Noblețea comportamentală nu substituie titlurile istorice și nici nu conferă privilegii juridice. Ea exprimă o aristocrație a caracterului, dobândită prin educație, credință, cultură, disciplină și slujirea binelui comun.
Apartenența la Club nu reprezintă acordarea unui privilegiu, ci asumarea unui standard înalt de conduită. Cu cât demnitatea este mai înaltă, cu atât obligația față de comunitate trebuie să fie mai mare.
Crucea de Malta, așezată în centrul universului simbolic al Clubului, trimite la moștenirea Hospitalierilor Sfântului Ioan și la cele opt Fericiri evanghelice. În doctrina Clubului, cele opt colțuri sunt asociate celor opt virtuți cavalerești:
Credința, Onoarea, Dreptatea, Curajul, Integritatea, Loialitatea, Compasiunea și Respectul.
Aceste virtuți constituie repere de conduită, criterii de evaluare morală și temelia proiectelor prin care Clubul recunoaște și promovează meritul autentic.
De la Sabie la Carte
În Evul Mediu, Sabia apăra cetatea, pelerinii și hotarele vizibile ale lumii. Ea simboliza autoritatea, curajul și angajamentul cavalerului de a apăra credința și pe cei lipsiți de putere.
În lumea contemporană, civilizația nu mai este amenințată numai prin forță. Ea poate fi slăbită prin pierderea memoriei, degradarea educației, relativizarea adevărului, abandonarea credinței și golirea simbolurilor de conținut.
De aceea, doctrina Clubului exprimă trecerea de la înnobilarea prin Sabie la înnobilarea prin Carte. Cartea reprezintă Logosul, cultura, memoria și discernământul. Ea este instrumentul prin care omul învață să deosebească adevărul de aparență, tradiția autentică de imitație și noblețea caracterului de simpla revendicare a unui rang.
Dacă Sabia apăra cetatea vizibilă, Cartea apără cetatea interioară a conștiinței. Dacă Sabia îi conferea cavalerului un loc în istorie, Cartea îl obligă să înțeleagă istoria și să-i transmită sensul.
Înnobilarea prin Carte nu conferă un statut nobil, ci cultivă o noblețe a gândirii, a conduitei și a responsabilității. Sabia rămâne simbolul istoric al datoriei. Cartea devine instrumentul contemporan al nobleței.
Cartea reprezintă Sabia Spiritului.
Misiunea contemporană a Clubului
Clubul nu încearcă să recreeze Evul Mediu și nici să concureze instituțiile istorice existente. El transpune virtuțile cavalerești în limbajul cultural, academic, diplomatic, medical, economic și filantropic al secolului al XXI-lea.
Activitatea sa urmărește:
Clubul este neutru politic, sindical și confesional. Neutralitatea sa nu înseamnă absența credinței, ci refuzul de a transforma credința într-un instrument de excludere sau competiție instituțională.
În centrul tuturor proiectelor sale se află aceeași convingere: adevărata elită nu este definită prin privilegii, ci prin capacitatea de a-și asuma o responsabilitate mai mare față de societate.
Continuitatea unui ideal
Istoria Cavalerilor de Malta nu aparține exclusiv unei instituții sau unei singure interpretări contemporane. Ea aparține și celor care au îngrijit bolnavii, au protejat pelerinii, au apărat credința, au păstrat relicvele, au salvat memoria și au transmis idealul slujirii dincolo de granițe și generații.
Ierusalimul a dat naștere misiunii. Rodosul a format puterea maritimă. Malta a consacrat numele și eroismul. Reforma a generat continuitățile protestante. Rusia ortodoxă a protejat Ordinul în momentul pierderii teritoriului său și a oferit continuitate. Roma a continuat tradiția catolică. Diaspora și casele dinastice au oferit moștenirii ioanite forme noi de continuitate.
În acest context, Clubul Cavalerilor de Malta nu revendică ceea ce nu este, dar nici nu renunță la ceea ce este: o comunitate culturală și cavalerească, o instituție de sinteză și un continuator contemporan al unui ideal european întemeiat pe credință, cultură, educație, onoare și noblețea caracterului. Într-o epocă în care simbolurile pot fi desprinse cu ușurință de sensul lor, răspunsul Clubului nu este polemica, monopolul sau imitația, ci rigoarea istorică, discernământul, cultura și adevărul.
Sabia a apărat cetatea, Cartea trebuie să apere civilizația, iar Clubul Cavalerilor de Malta rămâne În slujba credinței, a culturii și a nobleței umane!
